Experiment pe stradă : “Zâmbeşte-mi, te rog”
Terminam anul întâi la comunicare. Recent participasem la un workshop de teatru. Schimbam anturajul. Descopeream şi schimbam, nu aveam o direcţie clară, eram deschisă la nou dar sentimentele nu erau senine, dimpotrivă, eram speriată. Speriala asta şi curiozitatea m-au împins la tot felu de (mai mult sau mai puţin) nebunii. Aşa m-am trezit setată într-o dimineaţă: aveam nevoie de zâmbete.
Am luat câteva foi A4 albe. Le-am colorat, unele albastre (rece) , altele portocalii (cald), am scris bileţele “Zâmbeşte-mi te rog”, apoi le-am decupat. M-am îmbrăcat normal, simplu, neutru. În buzunarul stâng am pus bileţelele calde, în dreptul, recile. Am ieşit din casă fără o direcţie, m-am lăsat purtată de simţire. Cel mai dificil a fost să-mi aleg prima victimă. Prima reacţie era foarte importantă, pentru că nu ştiam la ce să mă aştept de la oameni, nu mai făcusem “experimente” care să presupună abordarea necunoscuţilor. Şi nici nu aveam stare să gândesc prea mult planul, care de fapt nu era. Nu mă aşteptam la nimic.
Ochii. După 20 de minute de umblat aiurea pe străzi, cu mâinile pregătite în buzunare şi cu ochii căutând acea privire încurajatoare, inima bătând tot mai tare, tremurând de frică, eram gata să renunţ. Dar deja devenise o chestiune de curaj, era o provocare. Şi atunci, stând la stop lângă Parcul Mare, am găsit acea privire. 1 minut sau 2 ne priveam şi împărtăşeam noi ceva, neclar pentru a putea reda în cuvinte, dar foarte intens. La verde, am trecut unul pe lângă altul, mi-a fost frică. Am ajuns pe partea cealaltă, s-a făcut roşu, am ţâşnit în fugă după el şi nu m-am oprit până în faţa lui. I-am întins bileţelul albastru, l-a primit dar nu mi-a zâmbit, era mult prea trist. Nici nu m-a judecat, cumva m-a înţeles. N-am schimbat nici o vorbă, fiecare şi-a continuat drumul. Am ales bine, era exact ce aveam nevoie, ăsta a fost startul.
Am intrat în Parc.
Adolescentul rebel, blond, cu capu-n nori.
- “De ce să zâmbesc?! Nu înţeleg! da… de ce ? ce-i asta? nu pricep.. ce vrei de la mine de fapt?!”
- “Nu vreau nimic, doar un zâmbet, atât. Pentru nimic, pentru mine”
- ” hâ?!? ăăă da de ce tocmai EU?!”
- “Hai, zâmbeşte”
N-a zâmbit. A plecat confuzat, dând din cap şi gesticulând iritat, intrigat şi culmea! speriat.
Bătrânul şi nu marea, ci pocăiţii.
O gaşcă de pocăiţi îşi făceau treaba. Am oferit bileţel portocaliu unuia dintre ei, care era în pauză de prostit. S-a uitat foarte urât la mine, mi-a întins nervos bileţelul dar eu am insistat, i-am spus că e pentru el.
“Lasă-mă-n pace! N-am nevoie!” L-a mototolit şi mi l-a aruncat la picioare. L-am luat şi am plecat mai departe.Aş fi vrut să-l scap pe bătrân, dar nu avea rost.
Fetiţa.
Nu avea mai mult de 10 ani. Nu ştiu de ce m-am îndreptat spre ea în viteză, prea hotărâtă, cu o mutră cam gravă, încât ea s-a speriat tare de mine. N-a respirat până n-a desluşit mesajul de pe bileţel. A zâmbit aşa uşurată şi veselă, tare drăguţă şi simpatică a fost. Pentru mine, a fost cea mai plăcută întâlnire.
no, scuze de întrerupere, îs la job, revin 
